Personajele imperfecte, reci, periculoase sau pierdute nu devin memorabile pentru că oferă exemple de relații sănătoase. Devin memorabile pentru că sunt contradictorii. Pot fi tandre și crude, loiale și mincinoase, vulnerabile și periculoase, uneori toate în aceeași poveste.
Ficțiunea ne permite să privim aceste contradicții fără să le simplificăm. Un personaj nu trebuie să fie bun pentru a fi interesant și nici admirabil pentru a fi înțeles.
Umbra de pe pagină
Există părți din noi pe care alegem să nu le arătăm. Furie, gelozie, teamă, dorințe, impulsuri sau vulnerabilități pe care le ținem în interior.
Într-o poveste, ele pot exista la vedere.
Personajele ne permit să privim aceste laturi de la distanță, într-un spațiu în care nu trebuie să le justificăm și nici să le condamnăm imediat. Le putem observa, înțelege și, uneori, recunoaște.
Să înțelegi nu înseamnă să aprobi
Poți înțelege de ce un personaj face un anumit lucru fără să consideri că acel lucru este corect. Este una dintre diferențele importante dintre empatie și justificare.
„Înțeleg de ce” nu înseamnă „aș accepta asta în viața mea”.
Tocmai această distincție face personajele complexe atât de interesante. Nu trebuie să fim de acord cu ele pentru a le urmări povestea, pentru a le înțelege alegerile sau pentru a ne întreba ce am fi făcut în locul lor.
În universul lui Blake, dar și în poveștile despre durere, personajele nu sunt modele de urmat. Sunt construcții imperfecte, cu propriile contradicții, alegeri și consecințe.
Uneori, un personaj întunecat nu există pentru a ne arăta cum ar trebui să fim, ci pentru a ne arată cât de multe nuanțe poate avea un om.